Istoric

       Despre primele organizari în domeniul prevenirii si stingerii incendiilor exista date si informatii înca din antichitate. La Roma si în alte orase ale imperiului functionau asa numitele cohorte de vigiles însarcinate cu supravegherea modului în care era folosit focul, dar si cu interventia în caz de incendiu. Evul mediu, cu cetatile si orasele sale aglomerate, nesistematizate, cu majoritatea cladirilor construite din lemn, a consacrat formula echipelor de interventie puse la dispozitie de bresle, care actionau la chemarea mai marilor oraselor cu mijloace de stingere specifice profesiei: galeti si butoaie (sacale) pentru apa, pompe manuale, topoare si alte mijloace de dezvelit si demolat, scari etc.

       Epoca moderna inaugrata de prima revolutie industriala, care a facut posibila trecerea de la productia manufacturiera la cea de masa, industriala, generata de aparitia masinilor si mecanismelor actionate de abur, a permis dezvoltarea comunitatilor umane, cresterea în dimensiune a oraselor, aparitia unor noi pericole de incendiu. Acestea sunt argumentele care au condus la aparitia serviciilor de aparare împotriva incendiilor, alcatuite din oameni platiti si pregatiti permanent sa faca fata pericolelor. Asemenea organizari aflate sub autoritatea organelor administrative ale marilor orase din Muntenia si Moldova, în principal la Iasi si la Bucuresti, dar si din Transilvania au aparut înca din secolele XVII – XVIII. Însa eficienta respectivelor servicii era mult diminuata fie datorita slabei organizari si motivatii pentru pregatire si interventie, fie datorita slabei dotari si inexistentei unor reglementari clare în domeniul prevenirii incendiilor (mai ales în Muntenia si Moldova, întrucât în Transilvania erau valabile reglemntarile impuse de Cancelaria de la Viena).

       Un motiv dintre cele mai serioase pentru organizarea temeinica a apararii împotriva incendiilor l-a constituit declansarea, din neglijenta ori puse de trupele de ocupatie pe timpul deselor razboiaie ruso – austr – turce, a unor mari incendii care au distrus aproape în întregime multe din orasele tarii, sinistre în fata carora comunitatile umane asistau neputincioase. Pacea de la Adrianopole din anul 1829, încheiata în urma razboiului ruso – turc, consfintea, prin prevederile sale, obtinerea unei relative autonomii a Tarilor Române fata de Imperiul Otoman si intrarea lor sub protectorat rusesc. Consecvent politicii sale în atitudinea fata de români, Imperiul Tarist nutrea speranta înglobarii treptate a acestora (începutul îl facuse cu Basarabia, la 1812), înglobare pe care evenimentele istorice ulterioare nu au mai permis-o. Paradoxal însa, masurile luate de administratia ruseasca în cele doua Principate – Muntenia si Moldova – vor pregati terenul pentru emanciparea acestora, chiar daca nu s-a dorit acest lucru decât, în parte, si în raport cu turcii. Printre înnoirile impuse în Regulamentul Organic, înfiintarea primelor nuclee ale armatei nationale s-a impus ca una dintre cele mai importante. Aceasta realizare a constituit suportul cel mai temeinic pentru aparitia armei pompierilor. Esecul organizarilor anterioare ale activitatii de stingere a incendiilor – în special de la nivelul celor doua capitale, Bucuresti si Iasi, – au determinat cautari pentru gasirea unei structuri eficace, de tip militar. În acest mod se rezolvau problemele disciplinei, pregatirii specifice, dotarii, interventiei rapide (înca din primele faze ale dezvoltarii incendiilor, altminteri nu se mai putea face nimic, dat fiind ca majoritatea cladirilor din cele orase erau din lemn), motivatiei reduse a civililor pentru participarea la interventii, precum multe alte greutati cu care se confruntasera organizarile anterioare. Autorul idei de organizare militara a pompierilor a fost un general rus, aflat în Muntenia, pe nume Starov. Initiat la 1833, proiectul de organizare – „Formiruirea comandei de foc supt numirea de roata de pompieri pentru orasul Bucuresti”, va fi aplicat de mai ambitiosul domn al Moldovei, Mihail Grigore Sturza, la Iasi, în anul 1835. Practic dupa o perioada de numai patru luni si jumatate, la 15 mai acelasi an „roata de pojarnici” de la Iasi îsi intra în atributii. Caracterul militar al respectivei formatiuni provenea din însasi denumirea ei, „roata” corespunzând structurii si organizarii companiei, ca subunitate militara valabila si astazi. De asemenea, existenta unei cazarmi în care functionau reguli militare, personalul care provenea de la celelalte unitati militare constituite si care îsi mentinea gradele, uniforma (în buna masura), obligatiile si drepturile aferente, similare cu ale personalului militar, instructia cu specific militar – dar si profesional – pompierisitic, dotarea cu armament de infanterie, toate aceste argumente confirma ideea structurii si organizarii de tip militar a primei unitati de pompieri de la Iasi.

       La Bucuresti, o asemenea structura apare 10 ani mai târziu, în 1845, efectivele sale fiind considerabil mai mari decât ale companiei din Iasi, dupa cum si capitala de atunci a Munteniei era mai întinsa si mai populata decât cea a Moldovei. Decalajul de 10 ani între aparitiile celor doua unitati de pompieri militari poate fi explicat, în buna masura, prin preocuparea autoritatilor de la Bucuresti pentru o mai temeinica pregatire de specialitate a celor care urmau sa încadreze compania de pompieri, lucru care s-a vazut pe timpul incendiului de la 23 martie 1847 – supranumit Focul cel mare – sinistru care prin dimensiuni este unic în analele Bucurestilor. Prezenti la datorie, pompierii militari „luptând cu barbatie si râvna, … ajutati de infanteristii Regimentului 2, de ostasi din cavalerie, au fost nevoiti doar sa se margineasca la protejarea cartierelor orasului situate în afara cercului de foc”. Chiar si asa printre victimele prapadului s-a aflat si un ostas pompier. Era primul, din lungul sir al pompierilor militari, care si-a dat viata pentru a o salva pe a semenilor.

       Anul revolutionar 1848 va consacra pentru totdeauna virtutile patriotice si jertfa de sine – de aceasta data pentru idealurile democratiei si independentei – ale pompierilor militari. Nici nu se vindecasera ranile sinistrului din martie 1847 când, la 13 Septembrie 1848, sângele ostasilor pompieri din Bucuresti si a infanteristilor, a înrosit cazarma din Dealul Spiri si împrejurimile sale. Toate sursele istorice, martorii oculari, contemporanii bataliei, apreciaza în unanimitate ca majoritatea jertfelor (din cei peste 100 de morti si tot atâtia raniti) au fost date de pompieri, ei aflându-se în vâltoarea înclestarii. Un sir de evenimente istorice ulterioare a consacrat actul eroic al pompierilor. Veteranilor de la 1848 li s-a acordat prima decoratie militara româneasca – Pro virtute militari, înfiintata de marele domn al unirii de la 1859, Alexandru Ioan Cuza. Tot ca o recunoastere a eroismului pompierilor, data de 13 Septembrie 1863 a fost aleasa pentru înmânarea noilor drapele de lupta Ostirii Tarii, Batalionul de pompieri Bucuresti (înfiintat înca din 1861) primind primul drapel de lupta din chiar mâna domnitorului.

       *Recunoasterea faptului ca 13 Septembrie 1848 este unul dintre cele mai semnificative momente din traditiile de lupta ale armei pompierilor a fost unanima, indiferent de epocile istorice pe care si regimurile politice prin care a trecut tara. Drept urmare, ziua de 13 Septembrie a fost sarbatorita dintotdeauna ca fiind ZIUA POMPIERILOR DIN ROMÂNIA însa a fost legal oficializata dupa razboi, fiind prevazuta prin Legea 121/1996 prinvind organizarea si functionarea Corpului Pompierilor Miliotari, dar si prin Hotarârea Guvernului 1490/2004 pentru aprobarea regulamentului de organizare si functionare a Inspectoratului General pentru Situatii de Urgenta. Niciodata capitolul din Istoria Nationala dedicat anului revolutionar 1848 n-a facut abstractie, indiferent de vremuri, de sângeroasa si inegala confruntare dintre ostasii companiei de pompieri din Bucuresti si o coloana a armatei otomane. Atunci au cazut la datorie aproape jumatate din efectivele pompierilor, Dealul Spirii devenind, prin aceasta tragica fapta de arme, un simbol al jertfei si iubirii de tara.

       Pe timpul domniei lui Cuza pompierii au beneficiat de atentia sa deosebita, capul ostii inspectându-i des si fiind multumit, de fiecare data, de modul cum se prezentau cazarmile si oamenii. Traditiile consemneaza, în acei ani, si trimiterea în strainatate (la Paris) pentru perfectionarea pregatirii, a primului ofiter de pompieri.

       Caracterul militar si structura organizatorica specifica aveau sa fie întarite si statornicite prin înaltul Decret Regal 702, din anul 1874, act normativ care modifica Legea pentru organizarea armatei. Pompierii vor intra în subordinea Ministerului de Razboi, constituindu-se ca unitati si subunitati în compunerea artileriei teritoriale. Batalionul de pompieri Bucuresti devine divizion, iar companiile din Galati, Iasi si Craiova, baterii de artilerie; celelalte companii si sectii de pompieri vor încadra semi-baterii si “sectiuni”. Jumatate din tunurile cu care au fost înzestrati pompierii-artileristi erau de asalt, calibru 152,4 mm. Instructia se va împarti în doua – artileristica si de pompieri.