Deşi poporul român are o istorie milenară, dovezile istorice scrise privind urmările războaielor sau ale catrastofelor naturale asupra comunităţilor sunt extrem de sărace. Secole şi secole din istoria poporului român sunt fără semnificaţieîn domeniu. Putem doar bănui cum societatea îşi proteja cetăţenii şi bunurile în faţa vicisitudinilor vremii.
Creşterea îngrijorătoare a numărului de victime civile înregistrate la sfârsitul răzoiului, prin folosirea noilor arme, determină politicienii şi specialiştii vremii să caute mijloace de apărare şi protecţie pentru această nouă victimă a unui război – populaţia civilă. A fost pentru prima dată în istorie când s-a pus problema necesităţii protejării populaţiei şi a bunurilor materiale afectate sau potenţial afectate de un conflict armat.
Reglementările de rang superior privind protecţia populaţiei şi a bunurilor în caz de conflict armat sunt date de Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene, aprobat prin Înaltul Decret Regal nr. 468 din 28 februarie şi „Legea asupra organizarii naţiunii şi teritoriului pentru timp de război” nr. 1245/24.04.1933 prin care se stipula încadrarea cetăţenilor ţării în diferite organizaţii paramilitare, inclusiv în cele de apărare pasivă pentru protecţia populaţiei şi intervenţie în vederea înlăturării efectelor atacurilor din aer.
Înaltul Decret Regal nr. 468 din 28 februarie 1933 este considerat actul de naştere al Protecţiei Civile din România.
Organizarea apărării teritoriului contra atacurilor aeriene completa sistemul apărării frontierelor împotriva atacurilor terestre sau maritime şi era definită ca parte specială a organizării generale a naţiunii pentru război. În organizarea apărării pasive se recunoaşte caracterul mixt, militar şi civil, al acestei activităţi. Autorităţile militare erau responsabile cu măsurile care aveau ca scop organizarea serviciului de pândă, organizarea camuflajului şi stingerea luminilor din regiunile ameninţate de aviaţia inamică, iar autorităţile civile erau îndreptăţite să pregătească şi să execute aceste măsuri după indicaţiile diferitelor eşaloane militare. În această perioadă s-au înfiinţat la prefecturi şi la primării comisii judeţene şi comunale care elaborau planuri de apărare pasivă ce s-au păstrat în linii mari până astăzi.
În plin război, în anul 1941, ia fiinţă Comandamentul Apărării Pasive căruia i se repartizează rolul de a pregăti, îndruma şi conduce operaţiile de apărare civilă. Atribuţiile acestuia sunt exercitate prin departamentele şi autorităţile puterii de stat, pe de o parte, iar pe de alta prin comandamentele de regiuni militare. Pentru prima dată în istoria instituţiei iau fiinţă unităţi de intervenţie şi detaşamente speciale la Bucureşti, Braşov, Lipova, Craiova, Cernăuţi şi Alba Iulia destinate să înlăture bombele neexplodate, să limiteze marile incendii, să înlăture dărâmăturile din inteprinderi, să construiască bărăci şi să ridice tabere pentru sinistraţi şi evacuaţi.
În 17.01.1952 prin Decretul nr. 24 se promulgă înfiinţarea Apărării Locale Antiaeriene (ALA), ca urmaş al Apărării Pasive. Prin acest decret se reorganizează întreaga structură naţională conform noii organizări administrativ teritoriale. De asemenea, acest decret a aliniat protecţia civilă la principiul implicării în masă al muncitorilor şi celorlalţi cetăţeni în activităţi civice, a înfiinţat „statele majore” la localităţi şi „secţii” la regiuni subordonate administraţiilor locale („consilii populare”)şi Comandament ALA în Ministerul Afacerilor Interne.
În 1958, prin Decretul nr. 126, se modifică structura organizatorică şi de subordonare ale instituţiilor ALA, iar în 1967 prin Decretul nr. 711 ALA intră în structura Ministerului Forţelor Armate. În acest sistem se pregăteşte prima promoţie de ofiţeri de apărare civilă în Academia de Înalte Studii Militare. Despre acţiunile preventive luate de autorităţile publice din România, în aşteptarea producerii inevitabile a unor catastrofe sau dezastre, într-o concepţie acceptabilă în zilele noastre, putem vorbi numai după marile inundaţii din 1970 şi devastatorul cutremur din 04 martie 1977 care pune la grea încercare apărarea locală antiaeriană. Unităţile speciale ale acesteia au acţionat în cele mai greu afectate raioane din capitală pentru salvarea de vieţi omeneşti, înlăturarea avariilor şi a distrugerilor. S-au înregistrat 1.570 morţi, 11.300 de răniţi, 32.900 locuinţe prăbuşite sau grav avariate, iar 35.000 de familii au rămas fără adăpost. Valoarea pagubelor provocate de seism s-a ridicat la peste 2 miliarde de dolari.
Întrucât experienţa ambelor dezastre a scos în evidenţă disfuncţionalităţile sistemului existent, în 1978 se promulgă Legea nr.2 privind apărarea civilă. Apărării civile i se stabilesc răspunderi în domeniul activităţii de prevenire, limitare şi înlăturare a urmărilor calamităţilor naturale, incendiilor şi catastrofelor. În anii 80, activitatea apărării civile a fost orientată spre pregătirea întregii populaţii pentru diferite situaţii de risc, în caz de atac aerian sau de producere a unor catastrofe sau calamităţi naturale. În această perioadă s-au elaborat planuri de protecţie şi intervenţie în situaţii complexe şi s-au desfăşurat numeroase exerciţii de apărare civilă.
În timpul Revoluţiei din Decembrie 1989, unităţile şi formaţiunile de apărare civilă au participat la asigurarea pazei şi apărării unor obiective economice, menţinerea în stare operativă a punctelor de comandă, verificarea sistemului de adăpostire şi a mijloacelor de cercetare-observare precum şi a mijloacelor de protecţie antichimică.
Până în anul 1989, obiectivul strategic al protecţiei civile din România a fost protecţia populaţiei (în caz de război) prin adăpostire, evacuare, înştiinţare – alarmare şi protecţia împotriva armelor de nimicire în masă, impuse iniţial de experienţa nefastă a celui de-al doilea război mondial şi ulterior de războiul rece.
O perioadă de importanţă majoră în cadrul procesului de evoluţie a Protecţie Civile în România, cu impact determinant asupra situaţiei actuale, este cea de după anul 1989.
Reforma protecţiei civile a început odată cu ratificarea de către România a Protocoalelor adiţionale I şi IIla Convenţiile de la Geneva la 11 mai 1990. Structurile de conducere ale protecţiei civile la nivel naţional şi judeţean cunosc diverse transformări structurale şi de formă. Se refac documentele de conducere şi se elaborează noi instrucţiuni şi regulamente. Armata intră într-un proces complex de reforme care a cuprins întreaga societate românească, protecţia civilă înscriindu-se în cadrul acestora. S-a întărit colaborarea cu diferite organisme internaţionale, cu structuri guvernamentale şi neguvernamentale, cu administraţia publică, etc.
La 25 septembrie 1996, a fost promulgată Legea nr.106 – Legea Protecţiei Civile, lege prin care se asigură racordarea la măsurile de promovare a politicii de securitate şi de apărare comună şi în domeniul protecţiei civile stabilite prin Tratatul de la Maastrich (1992) asupra Uniunii Europene şi prin care s-a consfinţit schimbarea titulaturii din Apărare Civilă în Protecţie Civilă.
Afilierea la diferite organisme ale O.N.U., U.E. şi N.A.T.O. pe linia protecţiei civile au impus revitalizarea concepţiei de organizare şi conducere a Protecţiei Civile din România şi alinierea la noile acte normative cu aplicabilitate pe plan internaţional. În acest context, în perioada 1997-1999, a fost pus în aplicare primul „Program comunitar de acţiune în domeniul protecţiei civile”, iar la 31 decembrie 2004 a fost finalizat cel de-al doilea. Ca parte integrantă a politicilor şi strategiilor de dezvoltare, securitate şi stabilitate, prin aceste programe comunitare s-a avut în atenţie cu prioritate, prevenirea şi soluţionarea „urgenţelor”, clarificarea rolului şi responsabilităţilor diferitelor entităţi angrenate în managementul urgenţelor, întărirea structurilor de pregătire şi răspuns pentru asemenea situaţii. În perioada 2000-2004 au fost promulgate două legi, şapte hotărâri şi trei ordonanţe ale Guvernului României pentru prevenirea, pregătirea şi soluţionarea adecvată a tuturor situaţiilor de urgenţă, de orice natură, generate de ameninţările şi riscurile la adresa securităţii naţionale.
Din ianuarie 2001 Protecţia Civilă revine în structurile Ministerului Administraţiei şi Internelor.
La 8 noiembrie 2004, Parlamentul României a adoptat Legea nr.481 prin care Protecţia Civilă din România devine o componentă importantă a sistemului securităţii naţionale şi reprezintă un ansamblu integrat de activităţi specifice, măsuri şi sarcini organizatorice, tehnice, operative, cu caracter umanitar şi de informare publică, planificate, organizate şi realizate în scopul prevenirii şi reducerii riscurilor de producere a dezastrelor, protejării populaţiei, bunurilor şi mediului împotriva efectelor negative al situaţiilor de urgenţă şi conflictelor armate.
Pentru îndeplinirea atribuţiilor privind înlăturarea operativă a urmărilor provocate de dezastre sau conflicte armate se constituie servicii de urgenţă profesioniste şi voluntare, precum şi alte structuri de urgenţă publice sau private.
Putem să afirmăm cu toată convingerea că protecţia civilă şi-a îndeplinit cu cinste misiunile de bază, adaptându-şi din mers structura şi planurile de cooperare cu celelalte forţe, cu atribuţii în domeniu. Profesionalismul personalului din Protecţia Civilă a fost probat de multe ori în aceşti ani de existenţă, astfel: numeroasele inundaţii catastrofale din anii 1970, 1975, 1999, 2000, 2001, 2004 şi 2005, cutremurele devastatoare din 1940 şi 1977, secetele prelungite; accidentul de la centrala nucleară de la Cernobâl, accidentul aviatic de la Baloteşti sau cele tehnologice, alunecările şi prăbuşirile de teren cu impact catastrofal asupra localităţilor.
ISUJ Arad pe retele Sociale